The non-mimetic trilogy that the archetypal artist of the 20th century develops it, namely the congruence between imagination, the conscious spirit and the allure of a outside posture, the self card of a character requiring an authoritative omnipresence characterized not by the impulse of an intention to invade but by the comfort of an affective substitute, camouflaged under the ornaments of clothes that defy the costume's history.
Beyond the exaggerated geometry that labeled Picasso's painting style at first glance, he conceals an intransigent description of the details of the composition by recomposition and deconstruction, by canceling the anatomical and physical proportions, by chromatic juxtapositions studied, and by a geometry of a scientist which invented a new theorem. But Picasso's theorems conceal human sensibilities, an overwhelming emotional context, even if placed under the reserved physiognomy, a pacifist enthusiasm of the characters that transpires from the harmony of the parts as a visually homogenized ornament, whose brilliance rise from within.
The transcendental valences of Picasso's work include the coat as a metaphoric shelter and an egocentric armor, provoke the rhetoric of a design guided by philosophical theories, which refer to the belonging of the imaginative act to a superior spiritual source interwoven with social virulence and consciousness, as in a perpetual prayer in finding out the meaning of life.
painter of the 20th century | anti-anatomy | royal entities | avant-garde outfits | the interval | material | immaterial | beyond geometry.
_________
Picasso nu lucrează cu previzibilul. Fondul retoric pe care îl hiperbolizează surprinde instantanee second-flash, imortalizări fast-vue-and-state. Picasso instaurează prezențe și le redă afirmațiile spirituale, fizice și afective într-o manieră testamentară, cu un lux al detaliilor ”prinse din zbor”, un zbor hieratic peste făptura umană căreia i-a redat fațetele retrovizoare, oglindiri ale neantului și ale prezentului, abisuri și fericiri superficiale, o portretologie micro și macroscopică o dramă încastrată, extirpată, revelată printre bandaje și raze solare, o lumină multiplicată în dihotomii cromatice, un status juvenil acaparat de o maturitate feroce în corida înțesată de pânze albe pe care le-a învins, de fiecare dată, nu prin capitulare sau linșaj, dimpotrivă, prin abandonarea de sine și cedarea tronului unora dintre cele mai rarefiate ipostaze de metamorfozare a adversității în inocență.
Picasso a dat parcursului realității o valoare supremă, aceea de incantație devoratoare a revelației. El a reușit în cei 91 de ani de viață un multi-shoot epopeic, prin ochii săi hiperbolizatori, lumea nu a mai fost la fel. “Guernica” (1937) este un substitut al dezlănțuirii, vorbind despre paroxismul atrocității într-o manieră copleșitoare. O istorie a umanității rezumată în contorsiuni gestice și reminiscențe ale unui noroi care nu mai înghite și denigrează, ci încununează cu veleitățile sale originare non-capricii și supunerea făpturii biologic-ancestrale în fața unui inamic suprareal, într-un paradox al contemplarii.
Mitul clown-ului este reluat până la abstractizare (”Harlequin”, 1923), când ultimele lacrimi se transformă în planuri paralele. Transfigurarea mimică într-o abundență spectaculară a rolului îl demască și nu poate insinua decât căderea într-o atitudine neinvazivă, sau într-o beatitudine care invită la o depunere a armelor, nesilită și ritualică, o cosmologie sentimentală care subminează orice crustă a rațiunii impure.
Misticul cooperează cu abraziunile sociale rezultând compuneri insolite de ”imaginar și imaginal” de stări și fapte, de adevăr intim al personajului, el respiră și se arată în fața pictorului, devine impetuos și relaxat, se lamentează și se mândrește într-o confesiune amalgamică de detalii armonioase și antagonice inseminate și pure, elogioase și discrete, lustruite sau acoperite de pulberi structurale, și toate, parcă, marcate de o dispoziție afectivă generoasă. Melancolia este o componentă ritualică, mai mult de sorginte tribală decât modernă, contrapost-ul este mai degrabă de natură rupestră egipteană, de altfel, ”Les Demoiselles d'Avignon” (1907) poate concura cu un desen antic care înfâțișează faraoni prinși de valul qvasi-vicios al modernității. După eseul critic al lui Leo Steinberg, care a avut ca subiect nașterea cubismului și o nouă viziune a relaționarii lucrărilor lui Picasso cu tema erotică, abordarea sa artistică a căpătat o perspectivă epocală, fără precedent. (pg.9, Cristopher Green, Picasso’s Les Demoiselles d’ Avignon, Cambridge University Press UK, 2001).
Picasso imită cântul naturii umane și nu natura însăși, multiplicarea naturii divine îi proptește penelul și atenția în oglinda albă în care apar o suită de termeni nedefiniți, într-o armonie a unui big-bang a cărui finalitate este supusă unei concluzii ireversibile.
Profilul amestecat, anti-anatomia este inventată și valorizată într-un poem extins al contorsiunilor și al unor planuri existențiale paralele care se manifestă în materialitate concomitent. Lumea lui Picasso este molcomă iar simbolistica recreată îți face recurent declarații de iubire, astfel încât oricând se poate declanșa un coup de foudre între cel care privește și cel care este privit. El nu te aleargă prin labirintul cosmogonic, el îți arată verandele prin care contemplă anotimpuri incolore, simetrii și asimetrii, flori și sâni, priviri multiple și săruturi nereușite, plete și mâini răsfrânte peste trupuri supraponderale. Visteria sentimentală a lui Picasso este cea care propune o infinitate de declarații, toate desprinse, parcă, din gestica imaterială a unui “paloma blanca”.
Personajele feminine, în general, compun o retorică stilistică atemporală, o jovialitate accentuată prin cromatică și un debut architectural în discursurile volumetrice. Accesorii și linii paralele se contopesc într-un dialog al unor dogme estetice răspândite în Renaștere. Picasso dă un refresh la epoca Iluminării și sucombă treptat și invaziv geometria fizică, răsturnând planul releve-ului în favoarea metafizicii.
Astfel veșmintele păstrează cromatici de catifeluri fine, însă o serie de structuri romboidale survolează haina care adăpostește obiectul unui erotism exhibiționist dar și platonic, o apartenență la dinamica amoroasă non-carnală. Picasso este un stilist prin excelență. El creează o vestimentație sub un sinonim al desăvârșirii, al unei grafici compoziționale care răstoarnă rigorile unui statement de classic look, avangarda lui invadează și aici. Personajele lui sunt îmbrăcate ca pentru cel mai important eveniment din viață: re-nașterea? nuntirea? moartea?.. sau este o ținută uzuală, așa cum ar trebui să arate în fiecare zi? Artistul boemei pariziene pare să gândească în acest mod, fiecare zi pare să fie un cadou fără cusur, din moment ce împodobește regal trupul unui oarecare personaj cu pălării, pene, evantaie, coliere, brățări, coronae și inele, toate plasate într-o manieră ad-hoc și care transcede convențiile temporale. Pălăria și structura mozaicală acaparează statutul de laimotiv în vestimentația cavalerescă / unisex a lui Picasso. Elemente lineare, curbe sau în zig-zag, unghiuri și triunghiuri, sfere ample sau subdimensionate, acoperă cu o rapiditate neechivocă veșmântul bidimensional, pulsul unei armonii care se naște instantaneu și ireversibil.
Patima folclorică la Picasso s-a manifestat cu o constanță neinvazivă, cu o turbulentă discreție. Frânturi din “La Blouse Roumaine” a lui Henri Matisse se văd ca cioburi ale unei oglinzi în care femeia unui rural mistic se expune pe ea însăși sub dictatura îmbietoare a sacralității, desprinsă, parcă, din literatura unei culturi taoiste. Flori blajine, într-o stilizare rarefiată acoperă câmpuri albastre sau orange, linii frânte dantelează suprafețele unui alb vecchio care postează personajul într-un ecran atemporal. Portretele cu mâini picassiene sfidează Renașterea printr-o contorsiune non-accidentală, în care frăgezimea anatomică realistă este inversată cu transparența dramatică a figurii suverane a unei ființe nou create și o plasează într-o ”minunată lume nouă” cu totul antitetică celei a lui Aldous Huxley. O lume în care regalitatea personajului aparent anonim, debordează de persuasiune emotivă, astfel încât privitorul experimentează stari de “hipnoză” spirituală.
Picasso reușește să deschidă atâtea porți și să te întâmpine cu prinții care guvernează peste deșertăciunile lumești și decad, în același timp, din grațiile stereotipiei cotidiene. Picasso a devnit astfel un literat vizual care a tradus făptura umană într-o infinitate de limbi. A vorbit despre ochi și mâini, despre gură și semnificația grafică și coloristică a veșmântului printr-o serie de metafore care și-au păstrat demnitatea individualității, o onestitate a solitudinii, o “disecție” transversală în făptura umană a sec. al XX-lea, care se arată într-un paradoxal în stare incipientă.
Griul compulsiv din spatele lui Pablo, dacă subscriem la ideea unei autoportretizări a autorului, pare peretele unei temnițe, în care personajul experimentează un exil fericit al unei întâlniri cu propriul eu hiper-mistificat într-o stare de recreare permanentă și de auto-contemplare.
Strigătul lui Picasso este mut, spre deosebire de cel la lui Edvard Munch, el își împreunează mâinile, își schimbă unghiul privirii într-un strabism care îi permite o viziune distributivă a planurilor exterioare. Personajele sale doar mimează teama, ele nu conduc revoluții în care să învingă prin agresivitate ante și post-factum, ci invocă un totalitarism al păcii.
“Il Lamento di Picasso” s-ar intitula o arie a unei opere nescrise, pe notele unei muzici cu armonii asimetrice, în care personajele apar rând pe rând să își interpreteze solo-ul. El a făcut deconstrucție a realului conventional și a rațiunii și a modulat natura în arhitectură, o geometrizare a stărilor de grație și punerea lor într-o scenă neîncăpătoare, cuburi dintr-un puzzle al unei lumi care portretizează divinitatea fără menajamente, în deruta unei grafici bizantine și evocă un tip de icoană pe care Picasso o semnează ca pe cea unui sfânt fără nume.
Picasso a fost un promotor al inovației fără frontiere, a etalării a “ceea ce descoperă și nu a ceea ce caută”, s-a lăsat în ghidarea impulsului creator și a unui discurs interior inviolabil. ”Există o singură cale de a privi lucrurile, până când cineva apare și ne arată cum să le privim altfel. “
O analogie experimentală heidegger-iană în ceea ce privește condiția artistului și “scoaterea în deschis” a operei, Picasso devine un etalon pentru fenomenul de acceptare și condividere a avalanșei creatoare, o identificare a omului cu rolul său destinal, o zbatere în spațiul comun dintre pământ și cer, o încercare permanentă, sisifică, de unire a celor două entități environement-ale prin elaborarea unui personaj hibrid celesto-teluric. Poezia intonată de caracterele picassiene este una suverană, bazată pe auspiciile unei independențe definitive, ale unui non-urban cu proiecții atemporale, sub autoritatea unui îndemn cu reverberații în universalitate.
“Omul obișnuit își pierde viața într-o multitudine de căi meschine. Eu mi-o exercit pe a mea într-un singur mod: picturile mele și orice altceva este sacrificat.. inclusiv eu.”
Revelația lumii lui Picasso este atît de tonică și neezitantă, ca atunci când ruga se confundă cu darul așteptat, când etapele premergătoare savârșirii dorinței sunt inexistente. Plonjarea într-un context al fericirii redă acestei realități imediate o identitate separată și un strai pe care artistul îl oferă în deplinul unei generozități, dincolo de orice rațiune, decât aceea de o împărți cu bucuria pe care, poate, doar caracterul eternal al inocenței ți-o poate oferi... și, cum ar spune artistul: “zarurile au fost aruncate”.
___________
Note bibliografice | Divagații holistice
E un făcut ca nimic să nu-i reușească omului dintr-o singură dată – și așa nu ieșea dintr-o dată la lumină nici chipul lui adevărat.. Iar vidul vieții nu îl umple Viața, ci lumea ta. ( p.221, cap.IV / Spirit, Constantin Noica, Povestiri despre om, București, Humanitas, 2009).
A gândi înseamnă a te mărgini la un gând, care va sta cândva nemișcat pe cerul lumii. […] Durerea își dăruiește puterea de a tămădui acolo unde nici nu o bănuim. (pg.385, pg.387, cap. Experiența gândirii, Martin Heidegger, Originea Operei de Artă, București, Humanitas, 2011).
Prin intermediul artei, omul își însușește realitatea prin trăirea subiectivă. Descoperirea artistică apare de fiecare dată ca o imagine nouă și unică a lumii, hieroglifă a adevărului absolut. Ea se prezintă ca revelație, ca dorință instantanee și înflăcărată a înțelegerii intuitive a tuturor legilor luate la un loc: frumusețea și urâțenia ei, umanitatea și cruzimea ei, eternitatea și limitele ei. Artistul le exprimă creând o imagine artistică – o originală capcană a absolutului. Cu ajutorul imaginii se păstrează senzația infinitului [...] (p.47, cap.II / Arta – năzuința spre ideal, Andrei Tarkovski, Sculptând în timp, București, Nemira, 2015).
“Apariția” din oglindă nu e totuna cu ființa noastră concretă, dar depinde esențialmente de ”apariția” noastră, se produce numai dacă ne așezăm în fața ei și dacă privim spre ea. Lumea imaginală (care e lumea unde se simt acasă și îngerii) e un plan de reflexie între ce a spiritului și cea a materiei, sau, pe alt palier, între Dumnezeu și oameni. La sfârșitul vremurilor, vom trece dincolo de planul acesta, pentru a întâlni Realul Suprem față către față. Dar până atunci, cât suntem încă în interval, adică ”pe drum”, vedem Realul acesta ”prin oglindă, în ghicitură” [1Cor.13.12]. (pg.20, cap. Dihotomiile, principiul identității și tema intervalului, Andrei Pleșu, Despre îngeri, București, Humanitas, 2003, 2016).
Și ești făptura pururi schimbătoare / ce, singură, se-nalță din ursită / de nimeni plânsă, fără sărbătoare, sălbatică pădure neprivită. […] Ca paznici sunt, lângă comori de care, / ascunse,-au grijă, dar nu le-au zărit, - / purtați de-adâncuri ca o luntre în zare, / și ca pânzeturi la albit sub soare / expuși și așternuți la nesfârșit. (p.131, p.157, cap.V / Ceaslovul, Rainer Maria Rilke, Opera Poetică, Pitești, Paralela 45, 2011).
Efectul operei nu constă într-o anume efectuare. Acest efect care e propriu operei constă într-o transformare a stării de neascundere a ființării, adică a ființei. Adevărul nu poate fi niciodată dedus din ceea ce este simplu-prezent și din obișnuit. Ceea ce este primitiv, tocmai pentru că nu are parte de salt și de saltul anticipator care dăruiesc și întemeiază, este întotdeauna privat de dimensiunea viitorului. (pg.87, pg.92, cap. Adevărul și arta, Martin Heidegger, Originea Operei de Artă, București, Humanitas, 2011).
[…] Arată-mi calea spre mine. Deschide-mi poteca în desișul meu. Scoboară-te cu soarele în mine și începe lumea mea. Rugăciune în vânt , Emil Cioran. 1936. (pg.226, Ioana Pârvulescu, Dialoguri secrete, București, Humanitas, 2018).